Stop

De dimineață vorbeam la telefon cu o prietenă care-mi povestea cum nu a ajuns pe un vârf de munte pentru că s-a oprit ascensiunea din cauza vremii. Și am zis: “Ce bine!” pentru că s-a oprit la timp și s-au întors din drum. Eu știu ce înseamnă să-mi încalc limitele de spațiu, timp, corporale fără a conștientiza că am trecut o graniță a mea, a altuia, a naturii…

În mine de multe ori a existat întrebarea dacă să stau sau să merg mai departe, în foarte multe contexte. Deseori am dorit să abandonez lucruri/oameni/contexte care îmi făceau bine. Cert este că exista o confuzie în mine, care în timp s-a clarificat. Când nu știu dacă să merg mai departe sau să stau, eu pun stop.

Când am ales să pun stop pentru a putea vedea ceea ce este mai bine pentru mine, mi-am dat timp și am putut să explorez în mine ceea ce se desfășura. Practic am plonjat într-o abandonare de sine în mine. Când mă uit în urmă la viața mea, în momentele în care am zis stop m-am simțit foarte curajoasă: stop la un job, stop la o relație, stop la un gen de atitudine greșită față de mine, stop la a-mi face rău, stop la a-i permite altuia/altuia să îmi facă rău șamd.

În momentele de stop eu am putut să discern. Acest discernământ a venit cu mult spațiu, timp, diversitate a trăirilor (frică, durere, groază, eliberare, relaxare), tandrețe și iubire de sine. Când încep să discern, încetez să mă mai judec. Astfel, eu îmi permit să văd perspectiva, ceea ce-mi facilitează evaluarea situației și alegerii pe care o am de făcut. Când simt BUCURIE în momentul în care aleg să fac sau să nu fac ceva, e semn că sunt pe drumul cel bun. Pe drumul meu, pe care îl croiesc în fel și chip.